Luna LGBT

Liberté, égalité, fraternité!

Am văzut un film grozav foarte recent "Milk" (R: Gus van Sant, 2008), care m-a făcut să mă întreb: de ce le este frică oamenilor de diferenţă şi noutate? Acest lucru, cred eu, este valabil nu doar în cazul homosexualităţii, ci şi în cazul feminismului.
Într-o societate construită într-un spaţiu bine definit şi determinat de legile create de ea-însăşi, în momentul în care apare un nou obstacol intervine confuzia, iar în faţa unei astfel de confuzii cea mai "la îndemână" reacţie este negarea şi o reacţie ofensiv-defensivă. Schimbarea este acceptată mai greu. Cunoaşterea creează teamă în rândul societăţii înlănţuite în propriile-i legi şi reguli, care în faţa acesteia îşi pierd aplicabilitatea.
Genul sau orientarea sexuală nu este o alegere, este parte din ceea ce suntem. Nu ne naştem diferiţi, dar societatea şi cuvintele ne fac să fim diferiţi: suntem etichetaţi şi analizaţi. A fi femeie sau homosexual nu înseamnă că suntem fiinţe diferite, care gândim sau simţim altfel lucrurile, nu înseamnă că este un handicap sau că trebuie să fim grupaţi sub etichete inutile şi persecutaţi ca atare.
Diferenţa este bună! Diferenţa ne ajută să cunoaştem mai bine lumea, cum funcţionează ea, să vedem diferitele unghiuri ale acesteia. Ne completăm reciproc. În plus, societate nu înseamnă doar un grup masculin, sau unu heterosexual, ci este o alternare a tuturor formelor de existenţă. Societatea este asemeni ADN-ului uman: o armonie.

Anatomia vieţii

Existenţa. Ce înseamnă asta?

Libertatea. Există oare?

Trăim. Dar cum?

Credem că suntem liberi. Este, însă, doar o iluzie. Trăim cu o iluzie şi asta ne place, căci nu suntem cu adevărat conştienţi de asta. Omul crede că deţine esenţa adevărului, dar ce este acesta, adevărul?

Trebuie să facem un exerciţiu pentru a descoperi un adevăr trist, trebuie să ne detaşăm de propriul corp pentru o clipă, să lăsăm lumea să îşi continue propria existenţă şi să privim din exterior, ca spirit. Abia atunci deschizi ochii şi începi să vezi, este o experienţă asemănătoare păcatului originar, este descoperirea cunoaşterii, este cunoaşterea-însăşi. 

Ce reuşeşti să vezi în acel moment? Pot spune doar ce am văzut eu.. Lumea. Lumea închisă într-o cuşcă. Libertatea nu există, este doar o iluzie, iar noi suntem nişte marionete pe o scenă de teatru, suntem manipulaţi, dar nu prin intermediul unor fire, ca în cazul păpuşilor, ci prin intermediul unor baterii încărcate periodic de către o forţă abstractă şi necnoscută, suntem, aproape, ca nişte roboţi, care urmăresc un traseu bine definit cu fir roşu. Putem noi să acceptăm asta? Da, pentru că am acceptat să existăm.. să existăm ca persoane şi am pătruns în existenţă ca într-un joc pe care trebuie să îl ducem până la capăt.

Dar, dacă nu cunoaştem nimic veritabil, ci doar iluzii.. care este adevărul? Ce cunoaştem? Cunoaşterea există? Sub ce formă?

Ce suntem noi? Suntem oare tot nişte iluzii, spirite care şi-au creat un corp-hologramă? De ce simţim, totuşi, durerea sau alte sentimente? Este aceasta iluzia existenţei? Ce înseamnă pentru Dzeu existenţa? Cine este Dzeu? Ştim că este o forţă superioară care ne conduce exisenţa. Este el real sau este doar o amintire parte din această memorie pe care o primim în momentul în care ne naştem şi nu îl cunoştem sau nu l-am cunoscut niciodată?

(2007)

Mâna

Mâna: simbol al comunicării, simbol al puterii şi al forţei creative, manipulată şi manipulatoare, în acelaşi timp, singura armă adevărată a omului.
Mâna este mijlocul meu de a comunica şi de a mă comunica celorlalţi. Sedusă fiind de forţa cuvântului, a ales să abandoneze penelul, bucuria culorilor, în schimbul uneltei de scris, pentru a putea comunica culorile şi nenumăratele imagini care îmi invadează viaţa, a abandonat comunicarea sufletului, a ideilor prin intermediul unei iluzii a realităţi, alegând comunicarea prin intermediul adevărului scris, a adevărului meu, pe care trebuie şi vreau să îl comunic.
Comunicarea este un mijloc prin care persoana mea devine completă, liberă.
Cuvântul..

(2007, revizuit 2012)

Între ruine

Potrivit definiţiei ruina este o clădire degradată de timp sau distrusă în mod intenţionat.
Aceasta este deseori prezentă în pictura secolului al XIX-lea penru crearea unui decor romantic sau ca simbol al declinului sau decadenţei.
Ruinele sunt reprezentarea cea mai vizibilă a trecerii timpului, sunt semnele suferinţei unui anumit loc, care crează, după părerea mea, cele mai savuroase imagini prin combinaţia de culori - cărămizile roşiatice, pietrele gri, muşchiul verde care se dezvoltă şi îmbrăţişează clădirea, sau ceea ce a mai rămas din ea. În prezent, într-o perioadă în care arta străzii începe să se dezvolte şi la noi, culoarea şi desenul (arta grafitti) se integrează firesc între aceste ruine, care grăiesc sincer despre istorie.
Este păcat când o clădire ajunge în acest stadiu de "ruină", dar este şi mai trist când ruina în sine este ştearsă şi înlocuită cu o construcţie nou-nouţă, poate chiar un bloc-turn din sticlă. Uneori aceste fragmente de istorie, aceste feţe ale arhitecturii şi, implicit, ale oraşului, creează atmosfera locului. Regret când o ruină frumoasă este ştearsă pentru a face loc oraşului, care se extinde şi se dezvoltă într-un ritm propriu.

Şi-ar fi imaginat ea - ruina - că va ajunge un aglomerat de sticlă şi fier?

Cinematograful Feroviar

Ruina Cinematografului Feroviar din Bucureşti, Calea Griviţei era una dintre ruinele mele preferate, care se profila atât de bine pe cerul oraşului, se încadra perfect în peisajul urban şi privea majestuoasă trecătorii de zi cu zi.
Aceasta a fost pusă la pământ în 2010 pentru a face loc noului bulevard aflat în construcţie.

Cinematograful Feroviar în perioada lui de glorie

Cinematograful Feroviar în ruină

Arată că îţi pasă, poart-o şi tu.

1 Decembrie - Ziua Mondială SIDA